Lecturi 2

Un scurt cuvânt prilejuit de întâlnirea cu autorul


Varujan Vosganian – Cartea Șoaptelor



Romanul ”Cartea șoaptelor”, editat în colecția fiction ltd a editurii Polirom, a devenit, în doar câteva luni de la apariție, cea mai cunoscută și comentată lucrare a lui Varujan Vosganian.
Carte memorialistică și poem liric, cercetare istorică inedită tematic în literatura română, exercițiu de metapersonalizare sau reușită înlocuire a scrisului înghețat cu vorbirea vie, lucrarea, prin complexitatea scriiturii, oferă cititorului deliciile unei lecturi pe nerăsuflate. Din fericire, această lectură tinde să devină liturgică, repetată și hrănitoare pentru suflet.
Fără să încep printr-o riguroasă analiză a textului, mă las în voia sintagmelor impresioniste cu care mi-am asociat rațional această carte. Dezvoltarea lor mă va feri de pericolul omisiunilor și, slavă Domnului, cu un armean avem timp să tăifăsuim.
O primă impresie intensă, provocată, probabil, de jocul instanței narative, un joc al permutărilor sugerat de lumea depersonalizantă a Siberiei, de simboluri precum al urechii lipite de membrana radioului atunci când bunicul Garabet și ceilalți membri ai comunității armenești din Focșani ascultă știrile de la posturile străine în cavoul gol sau chiar al fotografiei vorbitoare este impresia comunicării directe, prin șoaptă. Aceasta desfide scrisul pentru că, dacă scrisul este o crucificare, o încremenire sau îndosariere, șoapta este o nesfârșită poveste, imposibil de pervertit. Cred că inefabilul șoaptei din această carte este sita prin care scriitorul, cu modelul copilului misterios în minte, acest receptor ideal, cerne trecutul păstrând autenticul, viul. Cu siguranță, metafora șoaptei nu se epuizează în sensul acestei soluții naratologice. Pecete a unor epoci de teroare, firavă revelație a copilului, nevoie de reumanizare a lumii și a comunicării…
Virtutea principală, cred, a ”Cărții șoaptelor” este metapersonalizarea, prin care autorul evită banalul sau pitorescul unei autobiografii, care, oricât de bogată, ar fi fost imposibil de atașat unei tragedii istorice repetate absurd asupra neamului său. Tensiunea creată de alternarea apropierii până la identificare cu scene ori personaje și a reculului strunit de impersonalizare dovedește capabilitatea scriitorului de a construi un muzeu viu unei lumi complete: lumea în care omul și trecutul său sunt una.
Cu ani în urmă, am citit câteva rânduri despre genocidul de la începutul secolului al XX-lea înfăptuit de turci asupra armenilor. Era un paragraf, dat ca exemplu într-o carte de didactica presei, despre impactul afectiv al știrilor neutre, seci, care aglomerează fapte îngrozitoare.
Nenumăratele voci care alcătuiesc corul narativ din ”Cartea șoaptelor” dezvoltă o teză despre valoarea etică, formativă a înfrângerii, de fapt a marilor înfrângeri. Privilegiul suferinței, care nu exclude împlinirea francă sau insidioasă a planului Nemesis, a răzbunării, este dat, poate, vechilor popoare, cele care cunosc în adevăr mândria.
Este nevoie de o transă epică, sporită cel mai bine de fluidul povestirii, pentru a reda vastele forme ale infernului prin care poporul armean a pribegit. …
Autorul descoperă puterea simbolică a unor personaje rupte din trupul memoriei sale, toate acestea se adună în chivotul cu daruri lămuritoare, în scena alegorică din finalul romanului. Înmormântarea bunicului Garabet simbolizează uitarea: ”Și astfel, odată chivotul îngropat, se dovedi că răspunsurile mor ca și oamenii, lăsând loc vieții să poată merge înainte.”, tragicul irecuperabilului. Dar ceea ce rămâne este șoapta: ”Vocea bunicului meu devenise vocea mea lăuntrică.”
Scriitorul nu încearcă să încifreze rosturile cărții, sinceritatea sa elimină facilul literaturizării. Cu blândețe, el înfășoară cruda lamă a adevărului.

@ceaprazarul