Anti

Ardelenii - prea ingamfati!
Muntenii - prea nesimtiti!
De moldoveni, nu stiu...

Bilbor

Trecea o domnișoară pe stradă cu un bilbor gri si pufos in lesă.
http://www.zambesc.com/care-e-treaba-cu-bilbor/


L.E.: Am luat, nu e buna, e amara...

Re-Pub

Da, am aflat si ca melodia aia infecta este dupa (sau din) Bregovic, Train de Vie. Am ascultat originalul, nu e atat de strident, pare mai degraba folclor evreiesc. Ce treaba are cu nunta romaneasca?
Si Bregovic a facut un mix/film mult prea deplasat pentru gustul meu, canta tiganii doine vechi romanesti, evrei barbosi cu palarii si parul alb.

PUB

Seria aia de la vodafone cu nunta e una dintre cele mai idioate, rasiste, jignitoare, perverse, autosuficiente reclame din ro. Vreau numele creativului, sa vad si eu fiara. Multumesc anticipat.
Adica inteleg eu ca maneaua (chestia cu labelul asta) atinge mereu 9-10 targeturi si le distruge, dar nici asta nu se lasa mai prejos.
Macar mesajul manelei promoveaza un alfa male gorilian de succes si bine regulat, pe cand asta al retelei un looser care nu se poate impune decat wireless si care culturalizeaza o masa de vite prin peisajul serenissim al fagarushului. Culmea perversitatii e ca infasa un fals mesaj inalt (libertatea traita in cuplu, generatie integrata tehnic in traditie) intr-o mizerie de coloana sonora care absoarbe orice urma a binelui. Uniunea se consuma in noroi, care pe calea sunetului urca /firma pan la cer.
Totul e sinistru, nici urma de bucurie, snobism si conventii. Ala batran care se plange de picior ce naiba spune? Ca ar merge (ca pe front, la rusi) pana in varful muntelui ca sa joace sarabanda acolo, dar rana din pulpa nu il lasa?
Slava domnului ca seria cu Cerebel ne arata ca mai exista si oameni cu peste 5 clase reale ( nu la spiru), neisterici si nelipsiti total de caracter in pub.

Ieseu!

Încercările literare sunt din 2004.

Phantasia



Tulburarea dinaintea paginii nu ar fi un subiect potrivit de roman. Deşi simt o vibraţie aproape dureroasă în zona pieptului de fiecare dată când mă pun în situaţia de a începe ceva autentic. Lucrul neînceput e un drog. Mă uit trist în gol înspre lumina obositoare a monitorului, îmi spun că ajunge să scriu două rânduri ca să mă conving de stilul meu inspirat. Ce voi face? Voi lăsa totul ca să mă confund în nimicul respingător sau voi continua. Voinţa mi se pare un act de autosuficienţă. Apreciez voluptatea inacţiunii. Nu sunt obişnuit cu cochetăria masochistă a scrisului. Pe sub pagini ar trebui să mă strecor ca puşcăriaşii pe sub sîrma ghimpată. Fie o stradă, lungă, cenuşie, pe care să merg la nesfârşit. Fie o foaie lungă cenuşie pe care să scriu la infinit. Acum nu mai găsesc cuvântul; plăcut, reconfortant sunt nepotrivite, tonic, toate sună a băuturi. Cred că nu mai există un cuvînt cu simţ în limba asta pentru un simplu gând ca acesta. Îmi pare rău, regret, nici aici nu e cuvînt. Ar trebui să inovez, să las spaţii albe unde nu găsesc cuvinte potrivite. Un fel de semne funerare pe ideile mele, oricum semne, oricum funerare. Îmi place cuvîntul liricoid. Cele cu sufixul –oid, -oidal sunt deosebit de frumoase. Elicoidal, romboidal, hiperboloid, celuloid parcă vin dintr-o limbă extraterestră. Humanoid, apropo. Cuvinte care se termină frumos, colofoniu, amoniu, plutoniu, sorboniu (nu ştiu dacă există sorboniul). Galeniu, Galeriu, Valeriu, saleriu ar trebui în loc de salariu, l-aş lua mai mulţumit. Iată că ar fi o soluţie pentru primul cuvînt: mulţumitor. Merită să scrii pentru sunete, muzica lor interioară, fervoarea pe care ţi-o trezesc. Fervoare, întâlnesc nostalgia fervorii în jurul meu şi realizez un lucru, poate şubred şi paradoxal, că este o formă de ţipăt contemporan. Ţipăm în faşe, strîngîndu-le în dinţi. Secolul creştin al lui Malraux este de un creştinism păgân, resemnat şi solitar.

Poezii2

Oda
poezie
actualitati


Becali-şi trece mîna prin păr şi mestecă un măr
Pe frunte o limpede sferă de sudoare i se strînge
Deşi e cald, pe nări aerul se umezeşte în fine picuri sidefate
Un deget bate în cadenţă, apoi altul, altul, evantai
E gol paharul cu apă înainte
Iar ochii sting şi aprind ca luminiţele de pom frînturi de gînd.
Tu, aici, în faţa luminii vagi a tubului catodic
El singur, dar comunicînd magnetic cu ŢARA.

***
Mitică, fir balcanic de trestie şi gînduri
Cu masca expresivă, un tragic comedian
Ar ştii din lume pe tine să te-aleagă, să te bată bărbăteşte pe umăr, chiar femeie
Ar ştii să spună ŢĂRII că binele şi dreptul în tine mai străbat
Şi bat, inimi în visul din ecran, în inima ta moartă,
Căci şi român, şi poet şi contimporan îi eşti
***
Deşi-nvechit în rele Brucan este şi Silviu,
Să-i spunem Silviu, dară, creştini de ne numim,
Noroiul îl drenează găsind în el comoară
Politica-i coroană pe fruntea-i Maglavit.
***
Adrian vine rar în casa gogaiană
Ca Dali, de teamă să nu calce pe fluturi
Delicat, dar greu, suplu, dar onctuos,
Produs şi producător neînţeles
***
mă voi opri cu sfială aici
un simplu lăutar, un simplu manelist
cu urletul meu simplu trecînd prin mii de tarafuri
şi totuşi, ce contează? Imaginea rulează…

Poezii

Am ales sa asez in fata fiecarei poezii citate celebre, in franceza, dispunand de un dictionar bribes de pe net. Poezii cu...tema.


Dicţionar cu figuri de stil

***
Charles de SAINT-ÉVREMOND / Œuvres mêlées (12) / Paris, C.Barbin 1693
« On trouve d’illustres scélérats, mais il ne fut jamais d’illustres avares. »
< Maximes, LXXIV, p.244 >


Despre avariţie

În camera poroasă aprind o lumânare,
Mă uit la şoricelul ce roade caşcaval.
Pe ochii lui siniştri, două cartuşe goale,
Lucesc monede scumpe.
Oame, raţionale, veghează la mâncare!
Eu am pornit pe cale
Spre spaţiul sideral.
Pisica mustăceşte, se-ntinde şi plezneşte
Din coadă ca un bici.
Şi toarce frigiderul, acolo ţin eu banii,
În lacăte de fildeş legat şi greu şi alb.
Iar visul meu, o, visul, lumină la ciorap.


***
Ludwig WITTGENSTEIN / Tractatus logico-philosophicus (1918) / Idées 264 nrf Gallimard 1961
« Nous ne pouvons inférer les événements de l’avenir des événements présents.
La croyance au rapport de cause à effet est la superstition. »


Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Lung somn am mai dormit…
Hehei, ai fi dormit mult şi bine dacă
Pe lungi coridoare nesfârşite procesiuni
Schelete împodobite cu bijuterii, fermecate prinţese, batracieni cloroformizaţi,
Tipografi uriaşi scrişi pe feţe şi pe mâini, cai celebrii precum
Al lui Alexandru, Ştefan, Attilla, Winnetou, Ţopescu,
Premianţi laureaţi ca Niculae Moromete sau ca Micul Prinţ,
Medici eroi precum Vasile Voiculescu sau Bărbierul din Sevilla,
Prostituate şi hackeri pentru care las un rând liber la alegerea cititorului
…………………………………………………………………………………
n-ar fi intrat, neştiut,
într-un sac fără fund.




***
Isidore DUCASSE (LAUTRÉAMONT) / Poésies (1870) / GF 528 - Flammarion 1990
« Le charme de la mort n’existe que pour les courageux. »


Despre moarte

Să cadă giganta lui Baudelaire,
Voluptuoasa,
Senzuala,
Izvorul gustului,
Peste tine.

***
CHAMFORT / Maximes et Pensées, Caractères et Anecdotes / Garnier-Flammarion 1968
« Presque tous les hommes sont esclaves, par la raison que les Spartiates donnaient de la servitude des
Perses, faute de savoir prononcer la syllabe non. Savoir prononcer ce mot et savoir vivre seul sont les deux
seuls moyens de conserver sa liberté et son caractère. »

Despre NU

Se făcea că toate paginile aveau o singură parte
Toţi care le priveau încremeneau absorbiţi.
Peste tot cuvinte ascuţite în care preoţi „în odăjdii violet” te aruncau
Să ajungi la Zalmoxis.
Acolo unde
Lumea era chiar lume
Fluturii erau chiar fluturi
Norii erau chiar nori
Câinii de pluş aveau arc şi mişcau din cap da, da, da.

***
Isidore DUCASSE (LAUTRÉAMONT) / Poésies (1870) / GF 528 - Flammarion 1990
« Il existe une convention peu tacite entre l’auteur et le lecteur, par laquelle le premier s’intitule malade, et
accepte le second comme garde-malade. C’est le poète qui console l’humanité ! Les rôles sont intervertis
arbitrairement. »


Despre boală şi despre alinare

O trăsură din paie
Arde pe puntea soarelui.
Galben extatic mi s-a pus peste ochi,
Cerşetor flaşnetar cu lilieci multicolori pe umăr
Aştept startul, căţărat pe capra lui Pan.
Fluturaşi am în tolba din piele de porc, tăbăcită de bătaie şi asceze.

Lecturi 2

Un scurt cuvânt prilejuit de întâlnirea cu autorul


Varujan Vosganian – Cartea Șoaptelor



Romanul ”Cartea șoaptelor”, editat în colecția fiction ltd a editurii Polirom, a devenit, în doar câteva luni de la apariție, cea mai cunoscută și comentată lucrare a lui Varujan Vosganian.
Carte memorialistică și poem liric, cercetare istorică inedită tematic în literatura română, exercițiu de metapersonalizare sau reușită înlocuire a scrisului înghețat cu vorbirea vie, lucrarea, prin complexitatea scriiturii, oferă cititorului deliciile unei lecturi pe nerăsuflate. Din fericire, această lectură tinde să devină liturgică, repetată și hrănitoare pentru suflet.
Fără să încep printr-o riguroasă analiză a textului, mă las în voia sintagmelor impresioniste cu care mi-am asociat rațional această carte. Dezvoltarea lor mă va feri de pericolul omisiunilor și, slavă Domnului, cu un armean avem timp să tăifăsuim.
O primă impresie intensă, provocată, probabil, de jocul instanței narative, un joc al permutărilor sugerat de lumea depersonalizantă a Siberiei, de simboluri precum al urechii lipite de membrana radioului atunci când bunicul Garabet și ceilalți membri ai comunității armenești din Focșani ascultă știrile de la posturile străine în cavoul gol sau chiar al fotografiei vorbitoare este impresia comunicării directe, prin șoaptă. Aceasta desfide scrisul pentru că, dacă scrisul este o crucificare, o încremenire sau îndosariere, șoapta este o nesfârșită poveste, imposibil de pervertit. Cred că inefabilul șoaptei din această carte este sita prin care scriitorul, cu modelul copilului misterios în minte, acest receptor ideal, cerne trecutul păstrând autenticul, viul. Cu siguranță, metafora șoaptei nu se epuizează în sensul acestei soluții naratologice. Pecete a unor epoci de teroare, firavă revelație a copilului, nevoie de reumanizare a lumii și a comunicării…
Virtutea principală, cred, a ”Cărții șoaptelor” este metapersonalizarea, prin care autorul evită banalul sau pitorescul unei autobiografii, care, oricât de bogată, ar fi fost imposibil de atașat unei tragedii istorice repetate absurd asupra neamului său. Tensiunea creată de alternarea apropierii până la identificare cu scene ori personaje și a reculului strunit de impersonalizare dovedește capabilitatea scriitorului de a construi un muzeu viu unei lumi complete: lumea în care omul și trecutul său sunt una.
Cu ani în urmă, am citit câteva rânduri despre genocidul de la începutul secolului al XX-lea înfăptuit de turci asupra armenilor. Era un paragraf, dat ca exemplu într-o carte de didactica presei, despre impactul afectiv al știrilor neutre, seci, care aglomerează fapte îngrozitoare.
Nenumăratele voci care alcătuiesc corul narativ din ”Cartea șoaptelor” dezvoltă o teză despre valoarea etică, formativă a înfrângerii, de fapt a marilor înfrângeri. Privilegiul suferinței, care nu exclude împlinirea francă sau insidioasă a planului Nemesis, a răzbunării, este dat, poate, vechilor popoare, cele care cunosc în adevăr mândria.
Este nevoie de o transă epică, sporită cel mai bine de fluidul povestirii, pentru a reda vastele forme ale infernului prin care poporul armean a pribegit. …
Autorul descoperă puterea simbolică a unor personaje rupte din trupul memoriei sale, toate acestea se adună în chivotul cu daruri lămuritoare, în scena alegorică din finalul romanului. Înmormântarea bunicului Garabet simbolizează uitarea: ”Și astfel, odată chivotul îngropat, se dovedi că răspunsurile mor ca și oamenii, lăsând loc vieții să poată merge înainte.”, tragicul irecuperabilului. Dar ceea ce rămâne este șoapta: ”Vocea bunicului meu devenise vocea mea lăuntrică.”
Scriitorul nu încearcă să încifreze rosturile cărții, sinceritatea sa elimină facilul literaturizării. Cu blândețe, el înfășoară cruda lamă a adevărului.

@ceaprazarul

Lecturi

O mediocră, mai ales în prima jumătate, prezentare de carte. Scrisă în 2004, înainte de moartea scriitorului.


Ion Stratan – un postmodern tipic
Sau
Arta elevată

Ihab Hassan descrie unsprezece trăsături ale postmodernismului, printre care indeterminarea, fragmentarea, decanonizarea, nereprezentabilul, ironia, hibridizarea, carnavalizarea, construcţionismul, imanenţa. Tot el stabileşte în serii distincte o sumă de opoziţii între modernismul „hieratic” şi postmodernismul „ludic” şi deconstrucţionist”: finalitatea şi jocul, structura şi hazardul, ierarhia şi anarhia, distanţa şi participarea, genul literar şi textul sau intertextul, metafizica şi ironia, transcendenţa şi imanenţa.
În România, cu postmodernismul s-a identificat generaţia optzecistă, într-o confruntare deschisă cu predecesorii şaizecişti modernişti, oficializaţi de puterea comunistă. Dacă Nicolae Labiş sau Nichita Stănescu deveniseră canonici, optzeciştii, cvasitotalitatea lor absolvenţi umanişti, luau legătura cu realul pe drumurile prăfuite de ţară sau în şcoli de cartier.
Generaţia optzeci este o sintagmă vag temporală, reductibilă la lunedişti, membrii Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu.
Radu G. Ţeposu sistematiza, în 1985, următoarele direcţii în postmodernismul românesc: literatura cotidianului prozaic şi bufon, gnomicii şi esotericii, manieriştii, fantezismul abstract şi ermetic, criza interiorizării, patosului sarcastic şi ironic, criticismul teatral şi histrionic, comedia literaturii şi sentimentalii rafinaţi.
Alexandru Muşina distinge: poezia „textului” (Bogdan Ghiu, Daniel Pişcu, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Traian T. Coşovei), poezia „cotidianului” (Romulus Bucur, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Simona Popescu, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin, Aurel Dumitraşcu, Caius Dobrescu, Marta Pereu, Petru Romoşan), poezia „metafizicului” (Nichita Danilov, Paul Grigore, Ion Mureşan, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Viorel Mureşan), poezia „nevrozei” (Cristian Popescu, Viorel Padina, Călin Vlasie, Matei Vişniec).
Pentru Mircea Cărtărescu, optzecismul presupune existenţa unei direcţii principale, „esenţială, microrealistă şi biografistă” şi două tendinţe cu reminiscenţe moderne, aparţinând laturii textualiste, tendinţe considerate pe jumătate depreciativ „tardo-modernism”. Prima direcţie, legată aproape exclusiv de Cenaclul de Luni, e reprezentată de Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Magdalena Ghica, Alexandru Muşina, Ion Stratan, Florin Iaru, Romulus Bucur, Liviu Ioan Stoiciu. Alături, o poezie minimalistă(abstractă, nonfigurativă)din care fac parte Petru Romoroşan, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Matei Vişniec, Elena Ştefoi şi una neoexpresionistă, scrisă de Ion Mureşan, Marta Petreu, Nichita Danilov etc.
Caracterul heteroclit e vizibil char şi în antologiile de grup: „Aer cu diamante” din 1982 (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan) sau „Cinci” din 1983 (Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur, Alexandru Muşina).
Mircea Cărtărescu afirmă despre optzecism că e un spaţiu de confluenţă şi echilibrat între modernism, avangarde (inclusiv suprarealismul) şi postmodernismul genuin.
Ion Stratan s-a format în climatul spiritual al „Cenaclului de Luni”; încadrat de Radu G. Ţeposu în categoria fantezismului abstract şi ermetic, este, după Mircea Cărtărescu „structural, un poet modernist, care torsionează limbajul la toate nivelurile sale ca să exprime un inexprimabil profund, de natură metafizică şi religioasă.” Critica a invocat în cazul său o descendenţă din poezia lui Ion Barbu sau Nichita Stănescu, în sensul hermetismului şi al simbolurilor.
Poetul s-a născut la 1 octombrie 1955 la Izbiceni, în Olt și s-a sinucis la 19 octombrie 2005 în apartamentul său din Ploiești. A absolvit Liceul „A. I. Cuza” din Ploieşti şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. A fost, cum am amintit, membru al „Cenaclului de Luni” din Bucureşti, al cenaclului „Amfiteatru” condus de Mircea Martin şi al „Cenaclului I. L. Caragiale” din Ploieşti. A debutat în 1972 în revista „Amfiteatru”. Debutul editorial este marcat de volumul „Ieşirea din apă”(Cartea Românească, 1981), urmat de volumul colectiv „Aer cu diamante”(Litera, 1982), „Cinci cântece pentru eroii civilizatori”(Albatros, 1983), „Lumină de la foc”(Cartea Românească,1990), „Lux”(Albatros,1992), „Ruleta rusească”(Cartea Românească,1993), „Desfacerea”(Eminescu,1994), „O zi bună pentru a muri(Pontica, 1995), „Cântă, zeiţă, mânia…”(Cartea Românească, 1996), „Mai mult ca moartea(Axa, Botoşani, 1997), „De partea morţilor”(LiberArt, Ploieşti, 1998), „Apa moale”(Albatros, 1998), „Celebra specie umană(antologie, Helicon, Timişoara, 1999), „Oameni care mor”(Premier, Ploieşti,1999), „Crucea verbului”(Paralela 45, Piteşti, 1999), „Zăpada noaptea”(Ploieşti, 2000), „Biblioteca de dinamită”(Cartea Românească, 2001), „Jocurile tăcute(Călăuza, 2001), „O lume de cuvinte” (Limes, Cluj, 2001), „Spălarea apei(Eminescu, 2001), „Biserica ploii”(Editura Fundaţiei Gheorghe Cernea, Ploieşti , 2001). În 1998 a publicat la Editura Bibliotecii „Nicolae Iorga” din Ploieşti volumul de aforisme paradoxale „Cafeaua cu sare”. Volumul „Ruleta rusească” a fost tradus în limba franceză („La roulette russe”, Ed. Rozaumont, 1995).
Scriitorul a primit numeroase premii dintre care menţionăm Premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1993, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române în 1995, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2001. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Bucureşti.
Ne propunem să ne referim în continuare la volumul „Ţara dispărută”, publicat anul trecut (2003) la editura „Orfeu 2001”, în colecţia „Noul Orfeu”.
Odă a materialului, a obiectului eliberat de semnificaţie, poezia intră în paradigma suferinţei, a izolării, a suspendării într-o lume incertă ( „din cărţi au făcut ştreang, /nu orizont”). Cuvintele sunt nişte realităţi dureroase, corpuri străine, proteice, acum binevoitoare, acum străine („Nu credeam că se aude cuvântul”). Poetul aruncă un sunet în balta cuvintelor şi perechi paronimice insidioase încep să-şi răspundă, mutaţia fonemelor aduce cu fluxul conştiinţei numai că procesul pare a fi exterior acesteia („Sigur, el nu e singur…”, bucle/buclucul, „Belgia Orientului, Bolgia, Borgia”, „Bulibaşa mă priveşte ponciş din bulevardul/ bulversat de maşini…”, „Slab se vedea la televizor, slabă/ Era pâinea noastră sub pumnul de fier”) Ironia şi ludicul sunt de netăgăduit, dar nu sunt gratuite, ci apar ca reacţie împotriva verbului volatil.
Reprezentările fiind contestate, limbajul ca structură poate fi subminat din resorturile sale intime scoase la vedere: o reprezentare culturală (Roma), care poate fi înlocuită cu terenul de tenis de la Rolland Garros substituie percepţia cotidianului (alegorie în care concreteţea celor doi termeni tinde să se egalizeze), maşina de sintetizat adevăr este o convenţie lirică, dar şi antilirică, prin pastişă („Gianne Albertone a inventat maşina / de sintetizat adevăr// 1) Pe roţi de flori, cu un ghepard / în loc de motor, cu o carcasă din / oase de licurici”), anatomia melancoliei( cap, mâini, picioarele, degetele, sexul) este o infuzie de corp în infuzia corpului poetic alcătuit din reflexe necondiţionate şi structuri ale memoriei.
Timpul este o procesiune deşartă a prezentului către mâine („Din prezent se-ncolonează secundele în şir indian, / fire vii de nisip către deşertul de mâine” Anatomia melancoliei, 2) Mâini). Prezentul, de fapt cuvântul prezent, pentru că poetul pare mai degrabă un artizan care lipeşte, îmbină, ciopârţeşte, poleieşte…cuvinte, apare legat de simbolurile fântânii şi pătratului, într-o geometrie plană din care văd doar o ieşire infernală: „Întunecaţi cerşetători ştiinţifici/sugrumă visul şi cuvântul prezent// prin el izvorăşte fântâna pătrată/ din curtea bisericii ca o stea” în aceeaşi poezie).
Moartea este un lux nepermis, de fapt convalescenţă, agonie „o dializă totală a aerului”.
Marin Mincu spune că poetul se deconstruieşte cu fiecare volum, cred că efuziunea şi nostalgia converg către sensibilităţi metafizice, înţelese ca dat, nu ca proces cognitiv, în timp ce zgomotul, „ei”, „statuile”, reziduurile sunt reciclate până la limitele tăcerii sau ale revoltei.
Amalgam de nume şi cuvinte, lumea ca text pare alcătuită din realităţi suprapuse, interpuse, succesive, cu grade diferite de materialitate, în care luminişurile, poieniţele anunţate fie prin constructul „poetul Pădure spune” (fascinaţia lemnului, structură, os, Pinnocchio, cruce), fie prin bijuterii uniexpiratorii (expiatorii) par evadări în Frumuseţe, Bine, Adevăr, însă mereu puse în abis, erodate cinic.(„Buchetierele din Fântâna Universităţii /Izbucnesc ca nişte naiade”)
Volumul începe cu „Anatomia melancoliei”, cinci gesturi lirice, acordarea lirei.
Urmează şase poeme având ca „loc comun” Roma, doză de eleat contrastând cu vânzoleala balcanică. Poetul evocă Oraşul ca izvor al civilizaţiei, al limbii, arhetipul. În „Roma, oraş deschis”, un compozito monstruoso în trei ipostaze pare a descoperi că adevărul rezidă în esenţă şi Arta e creuzetul care îl sintetizează, numai că arta este îngropată şi poate chiar şi moartă ori în altă parte („Ajută-mă, Doamne, să scriu „a rămas la fel de frumoasă” /- Oare frumuseţea Giocondei nu e adevăr? / Am înlăturat lespedea / n-am înlăturat-o? /- Azi când a cunoaşte ceva înseamnă a cunoaşte pe cineva”) În „Roma, caput mundi” raportarea la paternitate subiectivează , personalizează o imagistică sacră. (Tatăl meu nu a râs niciodată. / Zâmbea uneori, când se recunoştea o înfrângere. / Acum pescuieşte în izvoarele raiului. / El iubea lemnul, el iubea lucrul făcut.”).
„Roma, loc comun” tratează ludic temele verbale, etimologia fascinantă, vivacitatea cuvintelor însoţite peste timp. Totul până la „amăgeală”. „Mamma Roma” glorifică maternitatea, fertilitatea, dar revine la timp şi înstrăinare. „Stabat Mater Dolorosa” şi „Vacanţă la Roma” închid bucla, legătura peste timp prin Artă este înlocuită de „cinecluburile de fier încinse la roşu”, iar astăzi „sunt singur la Roma”.
România contemporană, realitatea alienată provoacă rechizitoriul poetului, imaginile sunt mai tari, cinice, discursul se simplifică, acuză, arată cu degetul furios. (Ei aduc maşina la poartă / Ei închid vila la poartă / Ei sunt descheiaţi la haină /Ei sunt descheiaţi la cămaşă /Ei sunt descheiaţi la piele //Ei nu-şi mai încap în piele /de Ei ce sunt”, „Ei se tund adesea zero / Ei vorbesc adesea zero //Ei simt adesea zero /Ei aduc maşina cu număr /zero /Ei locuiesc la numărul /zero //ei rămân Ei.”) Textul găseşte totuşi o ieşire şi îşi dezvăluie marea mistificare care va culmina cu sinuciderea poemului, tot teatrală. De la anemonele lui Luchian din „Şi totuşi”, trecând prin cutia Pandorei a civilizaţiei de consum poetul se vede în rolul jucătorului de cărţi (el schimbă Moartea cu Soarele la Tarot) („Viaţa mea e o mânecă părăsită la marginea drumului/O scutur, o spăl - / nici un as” Ploile din Foster City) .
Mecanismele mistificării atingând vastele domenii ale comunicării sunt scheletul poemului „Turneul” ( Îţi trimit peste fileu o melancolie/ De-a lungul liniei albe dintre anotimpuri/ Muzica toamnei fonfăie praf şi rafale/ care dezvelesc automobile de culoare”). Deconstruind emoţiile, sentimentele, mitologiile, dizolvându-le în medii acvatice sau eoliene, bombe de pluş, poetul le situează într-o străinătate din care revine, teafăr, dar mort.
Pastişă a literaturii pentru copii, „Aventurile lui Neiubim” urmăreşte evadarea sentimentului dragostei în concept, între amintire şi uitare, dobândind o stranie condiţie androginală, alt compozit ciudat, alt loc comun al nostalgiei intrat în derivă. („Ne iubim nu mai vrea/ să fie al treilea// Vrea să aibă chiar el, /cum Femeia, /Podoabe. //Iar ca Bărbat, coaste slabe”). Iar „Petrecerea” epuizează experienţa scrisului („…poezia este / absentă, aceste rânduri // sunt despre petrecerea /de rămas bun pentru versuri”).
Inutilitatea, urâtul, lumea spus peiorativ, minciuna, convenţia, biograficul se succed, fulgerate uneori de revenirea materialului în forma pură a lemnului, simbol atât de bogat care totuşi scapă vreunei mistici.
„în general, if you believe / you are a man on the moon”.


@ceaprazarul

Search and Destroy

Am sters tot, nu-mi mai place.